Estetica Demersurilor Inutile

Constructivismul moral poate fi caracterizat drept o perspectivă metaetică cognitivistă și anti-realistă, prin care se susține că adevărul și corectitudinea judecăților morale sunt constituite prin proceduri ale rațiunii practice, mai degrabă decât determinate de corespondența cu fapte morale independente de minte.

De fapt, spre deosebire de realismul moral robust, prin care se postulează o ontologie morală autonomă, constructivist privind, se afirmă că normativitatea este constitutiv dependentă de activitatea deliberativă a agenților raționali și de structurile justificării practice.

În acest sens, condițiile de adevăr ale propozițiilor morale sunt internaliste față de practicile rațiunii, iar nu externaliste față de un domeniu ontologic distinct.

Oricum, din punct de vedere semantic, constructiviștii dezvoltă o paradigmă profund cognitivistă, în care enunțurile morale exprimă conținuturi propoziționale susceptibile de evaluare adevăr-falsitate.

Și cu toate acestea, această susceptibilitate nu implică nici o perspectivă corespondenționalistă și nici măcar una coerentistă asupra adevărului moral. Ci dimpotrivă, acesta este interpretat în termeni procedural-constitutivi.

Așa încât, o judecată morală este adevărată în măsura în care poate fi derivată, validată sau susținută printr-o procedură constructivistă adecvat specificată.

Iar, această abia sugerată procedură nu reprezintă un simplu instrument epistemic cu ajutorul căruis să se faciliteze accesul la un set de valori antecedente, ci este una constitutivă pentru însăși existența și determinarea normelor – omonime.

Altfel spus – constructivist privind – normele morale nu-și preced propria procedură de validare, ci sunt generate – tocmai – de aceasta.

Așa ceva implicând – de fapt – o reconceptualizare a obiectivității morale.

Și întrucât constructiviștii – pur și simplu – resping atât obiectivitatea metafizică, înțeleasă ca independență ontologică față de orice practică rațională, cât și relativismul pur, care reduce normativitatea la preferințe contingente sau convenții locale, obiectivitatea morală este acceptată doar ca un soi de invariabilitateaflată sub condiții ideale de deliberare rațională.

Ori – cu alte cuvinte – o normă este obiectivă în măsura în care ar fi acceptată de orice agent rațional supus constrângerilor procedurii relevante (imparțialitate, informare completă, coerență, reciprocitate).

Și astfel, criteriul obiectivității este unul procedural și intersubiectiv definibil și nu unul ontologic.

În plan ontologic – de altfel – constructivismul poate fi descris ca o formă de antirealism constitutiv, distinct atât de non-cognitivism, cât și de teoria erorii.

Întrucât spre deosebire de non-cognitiviști, care neagă statutul propozițional al judecăților morale, constructiviștii subliniază că normele sunt autentice conținuturi normative, dotate cu forță justificativă.

Iar spre deosebire de de susținătorii teoriei erorii – care admit conținutul propozițional, dar îi neagă adevărul – constructiviștii susțin că adevărul moral este posibil, însă dependent constitutiv de proceduri ale rațiunii practice.

Normativitatea – cu alte cuvinte – nu este iluzorie, ci emerge din practicile justificării.

Oricum, etic-normativ, constructivismul se manifestă sub forma paradigmei potrivit căreia principiile morale sunt justificate în virtutea faptului că ar fi selectate într-un dispozitiv constructiv adecvat – precum spre exemplu, o procedură contractualistă ipotetică sau o poziție de imparțialitate radicală.

Și atunci, justificarea normativă nu mai reprezintă – în acest context – o chestiune de adecvare la valori substanțiale predate rațiunii, ci una de acceptabilitate rațională sub constrângeri procedurale bine definite.

Iar, autoritatea normelor morale este astfel explicată în termeni de auto-legislare rațională și justificare reciprocă, nu prin apel la valori intrinseci sau proprietăți normative brute.

Doar că o asemenea abordare implică un soi de critică implicit adusă naturalismului etic reductiv.

Întrucât, deși constructiviștii nu neagă relevanța faptelor empirice pentru deliberarea morală, totuși resping perspectiva conform căreia normativitatea ar putea fi redusă la proprietăți naturale sau relații cauzale.

Faptele naturale pot constrânge conținutul normelor, dar nu le pot constitui.

Constituirea normativă este realizată exclusiv prin operațiile rațiunii practice – nu prin descoperirea unor regularități naturale.

Oricum – cu alte ultime cuvinte – „constructivismul moral și etic” oferă un cadru teoretic în care distincția fapt-valoare este menținută, doar că cumva, reinterpretată.

Și nici normele morale nu sunt derivate logic din fapte descriptive și nici nu sunt plasate într-un domeniu ontologic separat. Ci sunt produse ale unei activități constructive care integrează informația factuală în structuri normative prin intermediul rațiunii practice.

Iar, moralitatea apare astfel ca un sistem normativ constituit, nu descoperit, a cărui autoritate este imanentă practicilor de justificare și deliberare ale agenților raționali.