Estetica Demersurilor Inutile

Tot atât de idealist precum probabil orice filosof german de acest soi ar face-o privind, filosofia domnului Georg Wilhelm Friedrich Hegel ar putea fi acceptată ca o formă paradigmatică de constructivism ontologic. Însă una care – de aceasta dată, privită dintr-o perspectivă post-structurală sau de-constructivă – nu conduce la relativism, ci la un soi de coerentism al Spiritului.

Realitatea, nemaifiind un dat inert, ci un proces în devenire, articulat prin activitatea auto-organizatoare a Spiritului.

Devenirea nemaifiind nici ea arbitrară, ci urmând o logică imanentă a contradicției și reconcilierii.

O logică ce guvernează atât geneza conceptelor, cât și configurarea lumii istorice.

Și atunci.

Și doar dacă.

Ori în măsura în care:

„Was vernünftig ist, das ist wirklich; und was wirklich ist, das ist vernünftig.”

Adică:

Tot ceea ce este real este rațional, iar tot ceea ce este rațional este real.

S-ar putea presupune – mai întâi – că:

Realul este inteligibil numai în măsura în care manifestă o raționalitate internă.

Și apoi, s-ar accepta că – de fapt:

Raționalul devine real doar în măsura în care se obiectivează, progresiv, în istorie și în conștiință.

Și astfel – în cele din urmă – se construiește nu doar un soi de „constructivism idealist”, ci un „constructivism al necesității raționale” – orientat spre coerența Absolutului.

Oricum, cel puțin în Fenomenologia Spiritului, domnia sa promovează acest proces ca pe un soi de succesiune de configurații ale conștiinței, în care adevărul nu constă în reflectarea unui „în-sine” inaccesibil – precum în Critica Rațiunii pur kantiene – ci în producerea treptată a unei lumi conceptuale în care subiectul și obiectul se constituie reciproc.

Cunoașterea – astfel – ne-mai-fiind o operație pasivă, ci un act de poiesis ontologic, în care conștiința construiește lumea, iar lumea astfel construită re-construiește, la rândul ei, conștiința.

De fapt, dialectica hegeliană – relativ, reductiv reprezentabilă prin „teză–antiteză–sinteză” – reprezintă instrumentul prin care această eternă re-construcție a unei construcții abia re-construite se desfășoară. Și nu descrie doar evoluția internă a ideilor, ci însăși structura realității, în măsura în care realitatea se constituie prin tensiuni, opoziții și integrări succesive.

Iar adevărul devine, astfel, devenirea Spiritului, care se autodepășește și se auto-reconstruiește în configurații conceptuale tot mai ample.

În timp ce istoria nu mai este o simplă succesiune de fapte contingente, ci procesul prin care Spiritul ajunge la auto-transparență, iar arta, religia și filosofia sunt momente ale acestui parcurs reflexiv, prin care Spiritul devine conștient de propria sa lume obiectivată.

Pentru ca – în cele din urmă – „Absolutul” să nu mai desemneze substanța unei staze, ci dinamica totalității auto-organizatoare și auto-cognitive.

De fapt, clasica Tripartiție – Logică, Natură, Spirit – exprimă ritmul intern al acestei treceri de la conceptualitatea pură la exteriorizarea naturală și apoi la reîntoarcerea reflexivă în sine, în forme tot mai complexe ale vieții subiective și obiective.

Pentru că Spiritul Absolut (Artă, Religie, Filosofie) nu mai reprezintă o transcendență externă, ci o formă supremă de coerență – momentul în care totalitatea devine inteligibilă pentru sine.

Așa încât, deși din acest punct de vedere domnul Hegel ar putea fi privit ca un precursor al constructivismului modern – cel puțin considerând accentul pus pe rolul constitutiv al conștiinței și al istoriei în formarea realului – sistemul domniei sale rămâne radical diferit de constructivismul contextualist, așa precum actualmente acesta este înțeles.

Întrucât – pur și simplu – domnia sa nu legitimează pluralitatea perspectivistă, ci propune o coerență structurală în care toate momentele își găsesc locul într-un întreg necesar.

Realitatea nu este construită de subiectul individual sau prin convenții sociale contingente, ci reprezintă exclusiv expresia unei raționalități obiective, universale și imanente.

Deci, cel puțin în acest sens, perspectiva hegeliană este „deconstructivă”.

Și nu neapărat prin relativa re-relativizare a adevărului, ci prin de-construirea oricărei posibilități prin care vreodată vreun subiect, individ sau a comunitate să-și construiască realitatea după propriile convenții.