Estetica Demersurilor Inutile

De fapt proiectul filosofic propus de către domnul René Descartes reprezintă probabil una dintre cele mai fertile și paradoxale contradicții propuse vreodată în filosofia metafizicii – precum, probabil o înțelegeau, cel puțin, occidentalii până la domnia sa.

Așa încât, într-un context dominat de diverse soiuri de „realisme teologistice” și de „autorități vero-tradiționaliste” a încercat să-și întemeieze certitudinea posibilității de a cunoaște ceva, pe o bază „absolut sigură” și profund realistă – dorind de fapt (ori doar … probabil) să re-fundamenteze ordinea lumii și să garanteze obiectivitatea științei emergente, într-un moment în care vechile structuri de sens – aristotelice și scolastice – tocmai se destrămau.

Deci:

„Cogito, ergo sum – je pense, donc je suis”

Precum a sugerat în Discursul (domniei sale) despre metodă, în 1637.

Și cu toate acestea, tocmai instrumentele pe care le-a folosit pentru a securiza realismul clasic l-au condus, probabil involuntar și printr-un mecanism cel puțin aparent inevitabil, spre o profundă subiectivizare a accesului la realitate.

Pentru că – pur și simplu – prin dubiul metodic, prin privilegierea radicală a conștiinței și prin transformarea Eu-lui gânditor în punct absolut de plecare, domnia sa – de fapt – a pus bazele conceptuale a idealismului modern, a constructivismului epistemologic și chiar a deconstrucțiilor post-metafizice.

Doar că, ambiția de a salva realismul a condus, paradoxal, la prematurul sfârșit al acestuia.

Oricum înainte ca domnul Descartes să-și promoveze propria perspectivă, conceptele filosofiei europene se bazau pe un soi de realism scolastic, unde ordinea, inteligibilitatea și existența lumii externe erau garantate pe de o parte de o perspectivă categoric onto-Teică, iar pe cealaltă, de adecvarea minții la realitatea astfel reprezentată.

Cunoașterea era concepută ca un act de conformare, ca o ajustare a intelectului la structura deja dată a lumii, în care individul era plasat într-o ierarhie ontologică neschimbată.

Iar tradiția intelectuală – scripturală, patristică, aristotelică – tocmai ofera de câteva secole cadrul metodologic și conceptual în care se putea regăsi o astfel de realitate.

Așa încât – pur și simplu – subiectul, individul, omul nu reprezenta un punct de plecare, ci doar un soi de receptor pasiv. Ori în cel mai fericit caz, un interpret al unei ordini anterior pre-fabricate.

Doar că această arhaică arhitectură s-a prăbușit în momentul în care domnul Descartes și-a propus propriul dubiu metodic.

Și deși acesta este conceput ca o procedură purificatoare, a avut – totuși – un efect profund … de-constructiv.

Întrucât, însăși suspiciunea manifestată față de ceea ce s-ar putea simți prin propriile simțuri destabilizează prima și cea mai naturală cale de acces la realitate, pur și simplu, pentru că:

Recunoașterea indistincției dintre stările de vis și cele de veghe subminează încrederea în orice criteriu fenomenologic imediat

Iar:

Însăși posibilitatea existenței unei agenții demonice benigne ori maligne (ori actualmente a unui geniu atât intențional cât și cauzal eficient) care ar putea falsifica până și adevărurile matematice duce la o dizolvare aproape totală a exteriorității.

Nu mai există un punct fix în lume.

Și nici un garant extrinsec al oricărui soi de adevăr.

Altfel spus, indiferent de maniera în care în care e percepută – metoda domnului Descartes dezrădăcinează subiectul din lume pentru a-l repoziționa pe o fundație mai sigură.

Doar că chiar mai înainte de a se putea astfel reconstrui ceva, se produce un pronunțat vid ontologic – și epistemic, desigur – fără precedent.

Iar din acest vid apare cogito-ul, care ajunge să reprezinte – probabil – cea mai bine cunoscută și totodată cea mai problematică soluție ontologico-epistemologică a modernității.

„Gândesc, deci exist” – deci – nu mai reprezintă o afirmație despre vreun soi de reală existență, ci despre imanența gândirii.

Nu este o deducție, ci o intuiție reflexivă, auto-evidentă.

De aici înainte, totul pornește din interiorul conștiinței.

Subiectul devine fundamentul absolut al cunoașterii, iar Dumnezeu și Lumea Sa își pierd statutul de puncte de plecare pentru a deveni concluzii ale oricărei argumentări.

Ordinea tradițională fiind – astfel – inversată, cunoașterea va trebui să înceapă cu Eu-l, nu cu transcendența, iar certitudinea să nu se mai găsească în adecvarea la o realitate externă, ci în transparența internă a gândirii față de sine.

Doar că, această modificare subtilă – dar radicală – a ontologiei cartesiene transformă întreaga topologie a filosofiei occidentale, de până la domnia sa.

Odată ce cogniția este ancorată în subiect, niciun procedeu ulterior nu mai poate restaura în mod neproblematic privilegiul continuității existenței obiectului – independent de acesta.

Deși, în a doua parte a proiectului domniei sale, încercând să recupereze „realismul” printr-o reconstrucție metafizică riguroasă, tot domnia sa, reușește – pur și simplu – să de-construiască ceea ce în prima parte … abia construise, demonstrând existența Unui Dumnezeu, pornind de la ideea de infinit și recurgând la un argument ontologic tocmai pentru a garanta existența unei Ființe perfect bune și neînșelătoare.

A acelui Unic Dumnezeu, de fapt.

Cartesian – cu alte cuvinte.

Ori – „circular” – altfel spus.

Oricum – revenind această Unică Ființă a cărei Existență atât de „circular” tocmai se străduise să o demonstreze devine apoi fundamentul validității rațiunii umane, al fiabilității reprezentărilor mentale și al existenței unei lumii externe.

Așa încât, chiar și printr-o re-construcție care ar părea la prima vedere suficient de coerentă:

Dacă Dumnezeu nu este înșelător, atunci simțurile noastre sunt demne de încredere, iar realitatea obiectivă se poate reconstrui în baza acestei certitudinii.

Doar că toată această construcție argumentativă se fundamentează pe un abia sugerat „Cerc Cartesian”:

Rațional se demonstrează existența Unui Dumnezeu pe cât de Omnibenevolent, tot pe atât și de Omnipotent și care, la rândul Său, garantează fiabilitatea rațiunii bazată, tot la rândul său, pe simțuri.

Totuși o dată identificată circularitatea unui astfel de argument, tot sistemul devine suspect.

Și mai mult chiar, dualismul dintre res cogitans și res extensa produce un alt tip de problemă: dacă mintea și materia sunt substanțe complet distincte, cum pot interacționa?

Res Extensa (tradus din latină ca „lucru extins” sau „substanță corporală”) fiind al doilea dintre cei doi piloni fundamentali ai ontologiei cartesiene, care stă la baza dualismului radical astfel propus.

Res Extensa reprezintă – de fapt – întreaga lume materială, caracterizată prin extensiune (ocuparea spațiului), fiind guvernată de legile logicii și ale fizicii.

Și este obiectul principal de studiu al științelor naturii.

Oricum – revenind – acest soi de substanță materială este separată categoric de Res Cogitans (lucrul gânditor, neextins, adică mintea sau sufletul).

Și deși separarea dintre corp (Res Extensa) și minte (Res Cogitans) permite conceptualizarea independenței intelectuale, totuși creează abia sugerata problemă a interacțiunii:

Cum poate o intenție (un eveniment cogitans) să provoace mișcarea fizică a corpului (eveniment extensa)?

Și deși domnia sa nu a oferit un răspuns satisfăcător, a propus totuși o soluție anatomic sustentată de ceea ce a sugerat că ar putea reprezenta glanda pineală.

Un soi de organit care ar media cumva acest soi de exerciții – adică.

Oricum, moștenirea filosofică lăsată în urmă de către domnia sa este impresivă tocmai pentru că a deschis un drum pe care nu îl putea controla.

Iar empiriștii (cu precădere cei britanici) vor prelua premisa unui subiect care începe cu sine, dar vor înlocui certitudinea rațională cu variația experienței, așa încât, în cele din urmă:

Domnul Berkeley va elimina materia ca entitate autonomă.

Domnul Hume va dizolva subiectul într-o succesiune de impresii.

Iar idealiștii (cei germani, cu precădere) vor amplifica primatul subiectului până la absolutizare.

Așa încât, cel puțin domnul Kant va promova un soi de realitate fenomenală care se conformează condițiilor minții, iar domnul Fichte, lumea ca producția Eu-lui.

În timp ce, pentru domnul Hegel, diferența dintre subiect și obiect o va reprezenta un moment al Spiritului.

Oricum, în cele din urmă, fenomenologia și existențialismul vor rămâne într-o relație imanentă, fie prin analiza intenționalității pure, fie prin redefinirea ființei ca „ființă-în-lume”, fără separația carteziană.

Iar constructiviștii, actualmente, văd în cogito nu o certitudine, ci începutul unei dinamici în care realitatea este produsă și menținută de practici, limbaje și structuri cognitive.

În timp ce, post-structuraliștii vor duce acest concept spre extrem, deconstruind chiar transparența subiectului și declarându-l o funcție a discursului.

De fapt, domnul Descartes este simultan ultimul mare realist teologist și primul mare subiectivist modern.

Întrucât a încercat să construiască o filosofie adevărului obiectiv și a creat, în schimb, un spațiu al imanenței în care ieșirea către realitatea independentă devine problematică.

Pentru că – pur și simplu – deși, cogito-ul oferă certitudine, este o certitudine care locuiește în interiorul conștiinței. Iar posesia ei nu permite decât construcții mediate și niciodată o „întoarcere” la transparența realismului pre-modern.

Așa încât, cel puțin în proprie-mi perspectivă, proiectul cartezian este o tragedie filosofică:

A vrut să restabilească ordinea lumii, dar a anticipat ceea ce modernitatea va clama despre toată complexitatea sa.

Oricum – revenind – tensiunea carteziană nu ar trebui interpretată ca o eroare istorică sau ca un eșec conceptual, ci ca o formă structurală a conștiinței moderne.

Dubiul nu poate fi retras, nici subiectiv evacuat.

Deși nici realismul, în sensul său fundamental, nu poate fi pur și simplu abandonat.

Cel puțin – pur și simplu – pentru că practicile științifice, morale și sociale presupun mereu existența unei realități care rezistă, care se impune, care nu este doar proiecția minții unui anumit observator.

Cu alte cuvinte, dacă realitatea ar fi exclusiv subiectivă, cum se face că toți o percepem la fel?

Doar că evitând pentru moment să-mi nuanțez propria perspectivă, voi mai sugera – în acest context – doar că domnul Descartes ne obligă să trăim între două exigențe incompatibile și totuși necesare:

Nevoia de fundament absolut și recunoașterea faptului că acest fundament, odată interiorizat, nu mai poate garanta accesul pur la real.

De fapt, poate că modernitatea însăși – în cel mai profund sens – reprezintă această tensiune.

De aceea, poate că întrebarea „cum ieșim din ceea ce conștiința ne reprezintă pentru a atinge realitatea?” este greșit formulată.

Și întrebare mai „bună” ar putea fi:

Cum se construiește realitatea din întâlnirea dintre structurile noastre mentale și felul în care atât de coerent ni le reprezentăm?

… poate pentru că – coerent – doar, le convenim?

Oricum, ceea ce este cert este că domnul Descartes a deschis această dilemă, probabil chiar împotriva propriilor intenții.

Iar în acest sens, moștenirea sa, departe de a fi depășită, rămâne – pur și simplu – matricea în care, cel puțin eu, continui să gândesc – deci să exist.