Și cum mă zbenguiam ca prostu’ pe scări prin orașu’ vechi că acu’ părea nou-nouț și piatra neroasă pe străzi alea ale lor înguste și varu’ nemâncat pe țiglele alea ale lor largi și cum nici una nici două într-una mă miram cu voce tare că: „Pe unde Naiba or fi trecut ăștia și conductele și cablurile și lumina?” c-aveau pe-atuncea de toate și apă și cablu și lumină și pe alocuri uneori și nici măcar o urmă de noroi în urmă nu, deși până și marea drept în coastă „îl” și „îi” și „ne” -mpungea de zor, nu-ș’ ce-o apucă pe soră-mea de tam-nisam îmi susură-n ochi, în amândoi deodată, deși mă știe că chior îs de când mă știu, da’ ea nu și nu: „Nu călca pe mozaic! Nu călca pe … Măcar tu nu-l … mai … căl … ca-n … pi … cioare!” că tocma’ că io eram căzut cu gându’ aiurea, că numa’ ce-i auzeam pe ăi de-acolo cum trăgând cu urechea își șoșoteau în palme: „Doamne! … După ce dai și Tu și trece și turma asta de turiști, iar trebuie să punem mână de la mână să-i sculăm pe ăi dintâi de prin mormânt” … ori doar „de prin morminte” … ca să-i pună să-l repare, orașul adică, cred, că mozaicu’ săracu’ stătea cuminte-cuminte cu corăbiile lui cu tot și părea încă neatins de nimeni și ne-ntinat de nimic, drept sub noi și-n fața noastră deodată și deopotrivă ș-atuncea io de rușine ce mi-o fost am pus mâna ș-am dat și colțu’ și tare din roți și sor-mea din rotile, că eu eram încă în scaun iar ea de caritate. Ea pe patine era și de-aia mă și-mpingea. Ca ș-acu’.
[Prin orașul cel vechi bântuia demult o dată un nebun în scaun împins de-o nebună. Cu rotile.]
Estetica Demersurilor Inutile 
Lasă un comentariu