Și erau în camera aia oglinzi, multe oglinzi sculptate așa de Cei Vechi, sparte în timpul Revoluției și refăcute cu migală, ciob lângă ciob, de Cei de După și acu’ stăteau satisfăcute, acoperite cu cearșafuri albe, prăfuite după caz, rămase de pe la tuberculoșii de la parter, că și ăștia mureau așa, cam făra vlagă, dar pe capete, pe capete rase și de-aia nici nu le mai dădeau voie aici în salonul cu oglinzi, ca nu cumva văzându-se cât de galbeni și umflați îs, să se sperie, să se scape pe ei și s-o ia la sănătoasa fara nici o grijă. Nu. Ei trebuiau să moară așa cum le era orânduit și oglinzile să șadă cuminți la locu’ lor, cu cearșafu-n cap, ca niște fantome-n soarele amiezii din preanumăratele geamlâcuri din pereți. După cuviință. Da. Așa se cade. Așa-i cuviincios.
[Vorbind singur cu fața la pereți.]
Estetica Demersurilor Inutile 
Lasă un comentariu