Estetica Demersurilor Inutile

Și când o fost ș-o venit Sfârșitu’ Lumii ei încă mai știau să scrie. De mână.

Și văzând asta, Cei Mari or pus mână de la mână ș-or scris Celor Mici:

„Ăsta-i Escatu’ de care ziceau Cei de Dinainte de Toți Vecii.

Nu are rost să murim cu toții.

Așa că luați-o voi înainte, că noi rămânem aici.”

Da’ ei de fapt ei se temeau numa’ cum că mâncarea n-o să ajungă la toți. Și de aceea i-or îndemnat, nu de altceva. Că loc era destul. În orașul ăla a’ lor. Și aer era, pentru toți… Numa’ altceva nu… Doar o țâr’ de apă ce se mai șiroia pe ea însăși și numa’ prin gura gurguilor de sus de pe Templu’ Soarelui Lor. Da’ de plouat nu mai ploua. Defel. De o vreme încoace. Și nici Templu’, ăla a lor nu era altceva decât un fel de Catedrală cum îi și asta pe care stăm noi, acuma. Mda. Și așa se face că de-acu’ umblau așa cu toți, teleleu cât era ziua de lungă, flămânzi și goi făr-dea-adăpost … și slugă … ori slugi … ori … Mă rog. Știți și voi acu’ cum e. Că ș-acu’ Domnului fie-I gura aurită, zilele-s tot așa de lungi. Așa. Ș-așa s-a făcut c-au murit ăi mici. Cu toții. Și „Celor Micii” le ziceau așa ălor’ de sub ei cei ce-ș’ ziceau Cei Mari. Că chestia-i că la o adică, așa-i și chema. Ăl Mare. Da’ numa’ că Ăl mare ăsta era a Celor Mari. Și pe chestia asta toți se luau după el. Ca nu cumva să-i iasă din cuvânt. Lu’ Ăl Mare, adică. Ca și noi, acuma. Ș-atunci așa-i chemau și ei. Cei Mari, cum ar’ veni. Da’ treaba-i că uite c-acu-s morți cu toți’ săracii și uite și tu cum nu-i mai cheamă nimeni … Voi să nu vă uitați. Numa’ tu uită … te. ‘S aici sub piatră. Da’ Asta neagră. Din Vechiu’ Castel.

[Emerald City]