Estetica Demersurilor Inutile

Și împodobiseră plopii cu ghirlande de flori de cireș, ca atuncea când de Diwalii-n-Dar ne-am dus peste ei pe nepusă masă, de-au pus mâna și au pus-o ei pentru noi și ne-am ospătat cum se cuvine, cu toții, de nu mai știam nici unii de noi, că de fapt chestia-i c-ai noștrii acu’ voiau să-i taie de la rădăcină, c-așa i se năzarise lu’ Ăl Mare ș-acu’ n-aveau nici ei încotro și ei voiau să-i cumpere de la noi, ca sa-i facă linguri, după datina lor da’ n-ar fi vrut să se cheme cumva că s-or mulțumit cu ce cade de la alții, cum am fi fost noi în cazu’ ăsta și atunci uitați și dumneavoastră cum i-au împopoțonat ca pe mirese-n târgu’ de la Găina, da’ ai noștrii tot i-or tăiat, c-așa cum spuneam așa i s-o năzărit lu’ Ăl Mare și lui când i se năzare ceva numa’ bunul Dumnezeu îi stă în cale și parese c-acu’ o luase și El hăisa, bunuțu’, că uitați și dumneavoastră cum de zac acuma ca proștii-nfloriți de alții, că doar abia v-am zis că le-or ridicat ghirlande de flori da’ de cireș, nu de plopi cum s-ar fi cuvenit și până-n creștet nu așa, de nici nu-ți venea a crede că pe seară or să moară de cuțitele alor noștrii, că, vedeți bine, topoarele ni le-or confiscat și nouă ca și dumneavoastră după Revoluție așa cum bine știți și după cum se și cade și de bună samă cum ar venii și cum vă spuneam chestia era acu’ că ei i-or cumparat mai n-ainte de-ai ciopârți a’ noștrii la rădăcină și ne-or dat pe ei un pumn de fier, de bani de-a lor adică, că după datină fieru-i a lor cum și pământu-i a nostru și ca să termin o dată că văd că v-am săturat de așteptare, uite, iaca, de-asta stăm acu așa târșâți cu-n pumn de fier în față, c-așteptăm de-acu’ de trei zile și trei nopți să treaca vreun trecător ori ceva să ne spună cum ori ce să facem cu fieru’ ori poate dă sfântu’ și l-o vrea chiar el că noi vrem pământ.

– Și atunci cu plopii ăștia ce-i?

– Păi nu, că nu i-or luat. Or luat din ei cât or avut nevoie. Și or zis că-n fiecare primăvară s-or întoarce iar și iar. Să ia. Și ne mai dau câte un pumn. De fier.

– Aha. Acu’ pricep. Da’ de ce n-ați cerut linguri, dacă ziceți că-s lingurari? Ce v-o trebuit fieru’ lor?

– Păi Ăl Mare așa o zis. Că de-aia suntem așa leșânați. Că n-avem fier în sânge. Și că nici de la el să n-așteptăm, că nici el n-are. Că l-o băgat în ai noștrii. La Revoluție. Și parcă ce? În ai dumneavoastră nu l-o băgat?! Ori acolo, la dumneavoastră peste mări și țări n-o mai ajuns … ?

– Păi … Da’ totuși: Voi cu ce mâncați?

– Păi nu … Că noi nu mâncăm … Că din când în când mai trece el și ne dă mură-n gură …

– Cine?! Ăl Mare?

[Plopii fără soț]