Şi când ș-or dat sama cum că cei vechi chiar s-or dus, or început iar a scărmena țărna-n doru’ lor, da’ n-or găsât decât pe una albă și despuiată pân la brâu și de ciudă că nu era de-a lor, i-or rupt mâinile și le-or dat la câni. Apoi le-o părut rău și i-or zis Afrodita ș-or cinstit-o după cuviință. Da’ era prea târziu. Canii moțăiau sătui în umbra amiezii cu gându’ că dacă-s cuminți or să primească și restu’… Grosu’, adică. Vasiliscii țopăiau veseli pe tot ceru’ de pe după nori fugărind de zor o aspidă borțoasă-n călduri sinistre. Că, de! … primiseră și ei porția cuvenită. Firmituri.
– Aha … Înțeleg. Da’ matale de ce scrii de Cei Vechi cu literă mică.
– Pentru că mai mare ca Regele-ntre ei, nimeni nu s-afla nepoate. Ș-abia-l înscăunaseră și pe el și … Ș-atuncea, nu știau de cum să-i sufle-n coarne să-i bage și pe ei oleacă-n samă. Pricepi acu?
– Păi și Domnu’?
– Ei … El își zicea Pashupati și stăteam dimpreună și cu noi laolaltă …
– … Era Bou? Era ca noi?
[boii din babilon]
Estetica Demersurilor Inutile 
Lasă un comentariu